Ce faci atunci  cand constati ca jobul caldut  pe care credeai ca il ai nu mai este atat de caldut ca la inceput?
Ce faci atunci cand devine un stres permanent numai cand te gandesti  la asta?
Se intampla sa nu mai poti functiona normal in relatiile cu ceilalti pentru ca te bantuie in permanenta reprosurile justificate sau nu ale sefului sau poate sedinta de spatamana viitoare anuntata amenintator si de la care nu stii ce sa te astepti.  Daca mergi in fiecare dimineata la munca injurand si blestemandu-ti zilele si colegii si sefii...e destul de nasol. Si tu esti destul de nasol ca om pentru ca e clar ca  nu ai sub nici o forma cum sa fii fericit atata timp cat jumatate din timp te simti de parca cineva ti-ar strange degetele la usa razand isteric. Evident ca asta se va rasfrange si asupra relatiei pe care o ai, asupra prietenilor, copiilor, si asa poate ajungi vecinul turbat care tipa mereu si nu se intelege cu nimeni.
Cu timpul  nu mai dormi noaptea iar atunci cand prin cine stie ce minune o faci, ai doar vise "linistitoare" in care esti concediat si iti calci seful cu masina sau te urmareste politia pentru ca greselile tale au adus in bugetul companiei gauri de milioane si milioane de lei.
Mai e si cazul fericit si mai putin tragic in care pur si simplu simti ca te plafonezi, ca  nu te mai poti ridica in nici un fel si ca probabil ai iesi la pensie  peste 20 de ani din aceeasi pozitie in care te afli acum.
E mai bine sa risti si sa cauti altceva chiar daca in vremurile astea exista riscul sa stai o vreme destul de buna pe tusa sau e de preferat sa te aduni si sa tii cu dinti de jobul actual chiar daca a devenit intre timp cosmarul vietii tale?
Intotdeauna am crezut cu tarie ca fiecare trebuie sa faca in viata ceva care sa ii placa. Se pare ca am gresit pentru ca recent am fost apostrofata destul de violent cu privire la educatia posibilelor mele viitoare odrasle.
Ar trebui sa faca ceva ce le aduce bani, chestia asta cu placutul e o tampenie. "Trebuie impinsi de la spate sa se faca avocati sau doctori pentru ca astia scot o groaza de bani (acum nici macar asta nu mai e valabil la noi dar e cu totul o alta poveste) pentru ca ei oricum habar nu au ce vor de la viata. Am ramas perplexa. Cum ramane cu "daca faci ceea ce iti place o faci mai bine"? Cred ca nu se mai poarta.
Zilnic iti petreci timpul luptandu-te cu vecinul pentru locul de parcare, la coada la banca incercand, uneori zadarnic, sa iti platesti ratele, la volan incercand sa iti pastrezi pulsul in limitele normale pentru ca iar a nimerit in fata ta o "blonda" incepatoare care franeaza brusc din 10 in 10 metri, in supermarket incercand sa descifrezi hieroglifele de pe "alimentele sanatoase" (mda sigur, de parca ar mai exista asa ceva), sau la scoala certandu-te cu profesoara si incercand sa o convingi ca odrasla ta nu e retardata. Dar sa mai suporti asta si in cele 10 sau 12 ore pe care pe petreci la munca mi se pare masochismul extrem.



Se zice ca toate joburile sunt grele. Peste tot exista cate un sef isteric sau cate un coleg atoatestiutor care nu se sfieste sa iti dea peste nas de cate ori are ocazia. Asa o fi, habar n-am. Dar totusi care e solutia atunci cand simti ca incepi sa iti pierzi demnitatea ca om, cand viata ti se schimba cand te bantuie zi si noapte si chiar cand incepi sa te transformi in altcineva ...in altceva -  o fiinta  cu care nu se mai poate intelege nimeni. E echitabil? Suma aceea de bani care iti intra in cont lunar si care de cele mai multe ori e suficienta doar ca sa te tina pe linia de plutire, de supravietuire, e suficienta ca sa iti cumpere viata?