Nu prea stiu cum sa exprim foarte coerent starea prin care trec acum. De fapt as avea cateva variante dar ar insemna amenda pentru distrugere de bunuri, tulburarea linistii publice, calomnie sau mai stiu eu ce articol de lege de care nici nu am auzit. Iar motivul pentru care acum sunt atat de disperata si plina de ura, este unul atat de des intalnit incat nici macar nu mai reprezinta un fapt iesit din comun pentru ca normalitatea a devenit pentru noi toti, un caz exceptional. Normalitatea mea cel putin.
Si ma refer acum in mod deosebit la minunatele relatii de cuplu in care unul din parteneri ajunge inevitabil pe patul de spital. Asta in cel mai fericit caz.
Vorbesc despe femeile care se lasa maltratate psihic si mai ales fizic de partenerii lor din motive care nu exista.
Sunt femeile pe care toata lumea le compatimeste dar despre care eu am ajuns sa consider ca isi merita soarta. Mai ales ca am vazut cu cata perseverenta poate o femeie sa accepte acest lucru, sa il suporte si chiar sa il transforme in normalitate.
Si cand fac afirmatia aceasta pentru care cu siguranta o sa fiu blamata, nu, nu vorbesc din povesti sau de la TV.
Stiu prea bine ce inseamna o femeie calcata in picioare doar pentru ca mancarea e prea rece, prea calda sau prea putina.
Stiu ce inseamna sa stai cu un barbat care te trateaza ca pe o nulitate, e capabil sa te vanda pentru un pahar de bautura si care te aduce in pragul sinuciderii. Am vazut asta ani de zile in jurul meu.
Stiu ce inseamna un barbat la care din 3 fraze, 2 sunt minciuni, aberatii sau crize de personalitate, un barbat care nu suporta o partenera superioara intelectual, profesional sau pe oricare alt plan.
Asa ca zic eu, imi este permis sa fac astfel de remarci, oricat de suparatoare si lipsite de sensibilitate ar parea.
Ma revolta faptul ca suntem in anul 2009, intr-o societate avansata din toate punctele de vedere mai putin cel moral. Oamenii zboara in spatiu, fac operatii microscopice, comunica in timp real de la un capat la celalalt al planetei, si totusi..... Si totusi.
Aceptam acest fapt ca pe un lucru normal. Si acum fac o pauza si incerc sa inteleg de ce?
De ce accepti sa te mai trezesti dimineata cand stii ca tot ce te asteapta este o alta bataie crunta, o alta lectie interminabila depre cum ar fi trebuit sa fii si nu esti ( niciodata destul de buna), despre cat de incompetenta si buna de nimic ai devenit si la cat de minunat este el ca te tolereaza pe langa casa.
Si pentru aceste femei care nu au alt ideal in viata decat sa apuce sa traiasca o zi fara bataie, pentru aceste femei care nu au puterea sa se rupa de cosmar si sa isi ia viata in propriile maini, pentru aceste femei ar trebui sa simt eu compasiune?
Cu ceva timp in urma o batrana aproape desfigurata de la bataia primita declara : "nu il parasesc maica pentru ca e om bun cand nu bea." In momentul acela mi s-a intunecat privirea.
Persista cu atat covingere incat nu credeam ca ce aud e adevarat. Ea traia cu speranta ca va apuca sa traiasca o zi in care betivul notoriu de langa ea, sa nu se atinga de pahar si POATEEE in acea zi sa nu incerce sa o omoare.
E un fel de masochism primitiv, cred ca la un moment dat nu numai ca te obisnuiesti dar nici nu mai concepi sa traiesti altfel.
Iar societatea defecta si mutanta in care traim, nu numai ca nu face nimic sa stopeze acest comportament alterat, ci de cele mai multe ori incearca sa il mascheze sau chiar sa il justifice intr-o oarecare masura. Cred ca suntem singura tara din lume care ne educam copiii in spiritul: "Bataia e rupta din rai", sau "unde da mama creste". Si atunci ce sa ti se mai para anormal, cand mare fiind, un barbat nu face decat sa puna in aplicare ce a invatat de mic.
Chestia care ma socheaza insa este ca pana acum ceva timp gaseai astfel de cazuri mai mult pe la tara. Si atunci te consolai oarecum cu gandul ca deh...oameni simplii, fara cultura la care nu prea ai ce sa le ceri. Acum insa intalnesti asa ceva la tot pasul, ba chiar mai mult, in familii de doctori, avocati sau alte genuri de oameni superiori (teoretic) din punc de vedere al mentalitatii si al educatiei.
Am avut in scoala o profesoara de psihologie care era un geniu. O femeie incredibil de desteapta si de frumoasa care stia intotdeauna sa isi impuna respectul doar prin prezenta. Tipa venea mereu la cursuri cu ochelari negrii de soare si nu ii dadea jos niciodata. Nimeni nu a inteles de ce pana intr-o zi cand s-a aflat ca sotul ei o calca in picioare si era mai tot timpul vanata. A..sa nu uit...el era avocat.
Unii spun ca violenta e o boala care se poate trata. Eu spun ca asta e o tampenie pentru ca in momentul in care ai asta in sange, in constiinta, nu cred sa existe nici un drog (scuze medicament) care sa reuseasca sa iti reprime impulsurile animalice pe care le ai. Poate doar daca te transforma intr-o leguma.
Si aici aleg sa ma opresc, iar pentru "eroinele" care suporta cu stoicism o viata de mizerie langa un om care nu le mai inspira altceva decat teama nu le doresc decat atat :Treziti-va in fiecare dimineata continuand sa fiti facute pres, continuati sa va treziti plangandu-va de mila pana intr-o zi ... cand nu o sa va mai treziti deloc. E sigurul lucru firesc ce urmeaza atata timp cat aleget sa nu faceti nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu